Concert Aeroport #16. Si omagiile mele

19 May

Intr-o zi neobisnuita de luni, intr-un loc foarte misto, anume clubul Tete-a-tete din Herastrau. Art Coffee & Chill, dupa cum anunta chiar el si unde am cantat cu trupa Ulise, care a deschis pentru noi. Ne-am simtit excelent si dupa cum le ziceam si gazdelor (musicamp, cei la care am inregistrat Vai) nu mai lipsea decat un semineu in care sa palpaie ceva flacari si am fi fost chiar ca acasa.

Postarea asta e insa si despre altceva. Despre oameni din spate, din urma, care au avut impact asupra altor oameni. Cum am fi noi, cum as fi eu. Postare inspirata de acest interviu cu Mircea Bujoreanu, personaj pitoresc important dupa parerea mea in caleidoscopul muzicii romanesti de pana in 2000. Singurul om care a construit sau construieste bass-uri fretless cu vibrato.

Sau, daca nu stiti ce e aia, uite o comparatie: un bass fretless cu vibrato e ca o femeie scandinava nascuta din tata mulatru si mama suedeza, pe care daca o apesi cum trebuie pe buric incepe brusc sa cante jazz manoush.

Si-acuma incepe si postarea, prilejuita de aducerile aminte ale lui Bujoreanu:

Era, cred, 1995, sau cam asa ceva, si in liceul N. Tonitza unde invatam s-a anuntat ca vom avea un nou coleg. Gasca noastra s-a bucurat: inca un fraier pe care sa-l batem si de care sa ne batem joc.

Privelistea de a doua zi, insa, era complet opusa asteptarilor noastre. De poarta scolii s-a apropiat un individ mic, atat de plin de muschi incat ne-am ascuns fiecare pe unde putea. Cand am iesit din barloguri si am vazut ca tipul era o forta a naturii, am inteles subit ca el e noul sef.

Virgil il chema.

Treptat, insa, am inteles cu uimire ca Virgil era mai mult decat o forta bruta. Nu numai ca desena extraordinar, dar muzica electronica pe care o facea acasa era din alta lume. Din niste aparate mici pe care apasa cu muschii lui de brontozaur, scotea ceva ce el numea “acorduri stelare”, o expresie pe care am furat-o de la el si am folosit-o in ceea ce scriu pana in ziua de azi.

N-a durat mult pana sa devenim cei mai buni prieteni. La indemnul lui mi-am luat chitara rece de-acasa, m-am dus la el si am taiat-o cu fierastraul, incercand sa obtinem ceea ce noua ni se parea ca va fi o chitara electrica. I-am pus o doza. Am amplificat-o la un casetofon atat de prost incat sunetul care iesea din el semana, total intamplator, cu o chitara electrica. Dupa care Virgil trecea la butoanele lui si impreuna ne dedam la “muzica stelelor”, facand primele noastre inregistrari. Le mai am si azi pe niste casete.

Luni seara, si nu numai, m-am gandit fara sa vreau la el. Cam la toate concertele m-am gandit la el, pentru ca fara el nu m-as fi apucat niciodata de muzica.

Virgil, in ciuda dimensiunilor colosale, era un tip atat de sensibil, incat te intrebai daca muschii sunt directi proportionali cu poezia. Daca in bratul lui mare cat capul meu se afla toata muzica aia pe care o facea. Daca in cele 280 de kilograme pe care le impingea la piept era ascunsa dimensiunea lui inefabila. Daca cei care ii suflau in struna cand a devenit campion mondial de culturism stiau cu adevarat cine e.

Din pacate, am ramas fara el cand avea 24 de ani. Restul a scris presa.

Stiu doar ca mi-e dor de el si ca el s-ar fi bucurat sa ne vada astazi.

I made it so far, my friend.

I made it so far.

Luca

Aeroport la Cosmina Pasarin. Sfarsitul?

30 Apr

Era dimineata si abia terminasem de sarbatorit ziua Stefaniei. Sticlele de vin de la Dragonu inca zaceau rostogolite pe masa. Sa punem de-o cafea, am zis, si am trecut la treaba.

Curand mi-am dat seama insa ca ceva nu era in regula. Deloc. Cerul era maro, soarele batea ciudat, casa era un pic oblica. Si, pentru ca Semnele Timpului nu te inseala daca stii sa le citesti, am inteles imediat. Cum ar fi zis si Piticu gras…

Nibiru.

L-am chemat pe Alex in camera cealalta ca sa nu ne auda copiii. De, noi suntem mai mari.

Alex, e groasa, i-am zis. Odata la 47.000 de ani, nu stiu daca stii, e cate o zi ca asta, in care cerul e maro, soarele bate ciudat si casa e oblica. E nasol.

Nu cred, a zis el.

Dupa care a vazut ca perspectivele casei erau complet aiurea, cam ca la Murnau, in expresionismul german din cinema.

Bun, ai dreptate, ce e de facut?

Exista o singura solutie, i-am zis. E dura, e covarsitoare, e ce vrei tu.

Spune.

La Antena 2, uneori, exista o emisiune a Cosminei Pasarin. Ce se intampla acolo e atat de ciudat incat numai asa putem contracara actiunea lui Nibiru.

Hmm, esti sigur?

Cat de sigur poti fi cu evenimetele de genul asta. Dar nu putem sta degeaba.

Nici n-am stat. Am tras chilotii pe noi imediat, pe copii i-am pacalit ca mergem sa promovam imaginea trupei etc. Deh, Cristi si Stefan sunt mai mici, ei nu trebuie sa stie chiar totul. Ne-am pus pe drum.

__________________________________________________________________________________________________________________________________

Emisiunea Antenei 2 a lui Cosmina Pasarin era intr-un edificiu post-uman, neprielnic. Arata ca Zona fratilor Strugatki, dupa care s-a inspirat Tarkovski. Am strabatut tunele, ca in Ciresarii, am iesit prin usi, am venit, am vazut, am invins. La un moment dat ne-au bagat intr-o sala de asteptare unde era un televizor care anunta stiri dintr-o tara Romania. Era incredibil.

Pe langa noi umblau prezentatori, prezentatoare. Toti erau ireali, sclipeau ca in galaxia Alpha Pictoris, ca si cum ar fi fost poleiti cu antimaterie, si am stiut ca nu e de bine. Era semnul ca se apropia Nibiru, trebuia actionat la timp.

Dupa care langa noi s-a mai asezat o trupa. Ii chema Animal X si erau celebri. Cand eram mic mereu ascultam Animal X cu tata, pe closet, si ne placea. Le-am strans mainile unuia dintre ei, dar tot nu era de bine.

Ca un semn ca Nibiru era iminent, unul din ei s-a ridicat si-a zis:

Eu nu ma simt bine, trebuie sa plecam.

Si asta au si facut.

Drept care ne-au pus pe noi sa cantam doua piese, doar ca oamenii de la Antena 2 stapaneau o tehnica desavarsita, numita playback. Noi n-o stiam bine, ne-a fost teama, pentru ca nu e tocmai simpla.

Ne-au bagat in platou pe repezeala, cred ca nici nu stiau cine suntem si daca crapam acolo nu i-ar fi interesat. Ne-ar fi aruncat la gunoi si ar fi bagat alta trupa in loc.

Dar noi n-am crapat, am intrat in Marele Platou in lumina orbitoare “Un roman pe luna”, vorba lui Gabi Iencec si acolo ne-am dat seama ca acum e momentul.

Cei cativa aplaudaci aveau priviri rele, semn ca fusesera stapaniti de Nibiru. Alex si Cosmina vorbeau o limba ciudata, parca erau pinguni stricati, iar mie lui Stefan si lui Cristi ni se lipisera buzele, ca in Matrix.

Dupa care am inceput sa cantam in tehnica playbackului. Stiam deja ca la minutul 2:45 Nibiru urma sa intre printr-un portal energetic in sala, deci trebuia sa fim ceas.

Cu ultimele sclipiri de constiinta, ne-am facut semne din ochi, cum se poate vedea si in poza. Mana intepenita a lui Alex a prins un sol major. Cristi a maturat cinelul cu ochelarul stang. Stefan si cu mine ne-am prins de mana si simultan am apasat tasta patru a bassului lui.

Timpul a stat in loc.

2:45.

___________________________________________________________________________________________________________________________________

La intoarcerea acasa, ne-am felicitat cu totii, s-a deschis o bere sau doua. Scapasem planeta de un dezastru colosal. Nibiru plecase.

Stilul tau de karate e imbatabil, mi-a spus Stefan, desi nu folosisem nicio lovitura de picior.

Dupa care am tacut.

Realitatea ramane ca suntem o trupa care daca nu face ceva rapid, urmeaza sa dispara.

Un concert Aeroport

29 Apr

Un concert Aeroport. E zece dimineaţa şi solistul vocal se scoală lângă prietena lui care mormăie că să nu se mai zbată atât. Se ridică grijuliu, se strecoară afară din cameră şi îşi face un nes. Fuge însă repede înapoi, unde telefonul vibrează silenţios. Prietena menţionată mai înainte îi explică dintr-o privire că e un bou, el îşi cere mii de scuze, ia telefonul şi ţigările şi iese din nou. E prea târziu ca să răspundă, aşa că sună el (minute valoroase, n-are decât 75 naţionale). E chitaristul, care întreabă ceva despre repetiţii. La trei, zice solistul vocal. Se spală în grabă pe dinţi, face şi un duş, se rade, se întoarce tiptil în cameră şi ia laptopul să vadă câtă lume a dat attend pe Facebook. 65. Ştie din experienţă că 65 înseamnă de fapt între 12 şi 86. Dă refresh. Tot 65. Mai postează odată pe profilul formaţiei că e concert diseară, dă refresh, tot 65 (dintre ăştia, cinci sunt formaţia, adică cei patru membri şi contul Aeroport, iar alţi patru dau attend mereu şi nu vin niciodată).

Cumva, se face ora 12, se scoală şi prietena, îl îndeamnă să dea cu aspiratorul, să ia hainele de pe fotoliu, să şteargă praful, să mănânce, să cumpere pâine, să facă patul, să deschidă geamul, să îl închidă, să pornească caloriferul, să îl oprească, să spele vasele, să se uite la ceva pe youtube şi să îşi aleagă hainele pentru diseară, dar nu tricoul ăla albastru, nici ălalalt albastru, să-l ia pe ăla gri care e de fapt maro şi eventual alţi pantaloni, că ăştia nu sunt prea curaţi. Nu există pantaloni curaţi, prietena se lasă înduplecată că ăştia sunt ok, o privire la ceas, e trei fără zece şi chitaristul sună la uşă.

I se deschide, intră, e nedormit, însă ras. Solistul ar prefera să fie invers, dar fiecare cu ale lui, în fine. Se face trei, şi apare şi basistul. Pare răcit. Este? Nu. E totul ok? Da, da. A dormit bine? Da, a dormit minunat. E trei şi cinci, bateristul întârzie, ca de obicei. Un telefon, ăla răspunde, e pe drum, ajunge în cinci minute. „E şi zece”, urlă basistul. „Cinci minute”, repetă bateristul. Trec douăzeci, omul nu apare, un alt telefon, dar la celălalt capăt al firului nu răspunde nimeni. La trei jumate apare bateristul, salută cuminte şi spăşit, nimeni nu îl admonestează, la ce bun? Repetiţiile au loc în dormitorul solistului vocal, este adusă toba, chitările şi basul sunt băgate în mixer, microfonul la fel. Stativul de microfon continuă să cadă odată la opt minute, dar ce să-i faci, nu-s bani de altul. Se trece odată prin toate cântecele, la unele se revine, altele ies bine din prima. Altele nu ies bine deloc. Urmează să se întâmple ceva nasol, şi toţi aşteaptă tensionaţi să vadă ce şi cui. A, e bine, solistului vocal i s-a rupt o coardă: un la. Mai are un la, îl pune. Mai are şi alt la, în caz că la concert se întâmplă ceva neprevăzut? Nu mai are. Basistul are acasă, dar a uitat să aducă, iar chitaristul n-a mai adus chitara de rezervă.

Concertul va fi un dezastru, îşi spune solistul vocal, pesimist şi sumbru ca de obicei. Pe la şase, cei patru îşi iau instrumentele în spinare şi o iau înspre locul în care va avea loc concertul, ca să dea proba de sunet. Ajung, sunetistul n-a venit încă, sau a venit şi vorbeşte cu o fată, nu poţi să-l întrerupi. Dar uite, gata, a terminat. Începe să se agite, formaţia la fel, sunt trase cabluri, mutate obiecte inutile, aduse amplificatoarele, montată toba, apoi microfonanele de tobă, „Aţi adus stativ de fus-cinel?” – „N-am adus, am înţeles că ai…” – „N-am.”

Degringoladă, haos. De unde luăm stativ de fus-cinel? Se dau telefoane, se cheamă taxiuri, întreg oraşul pare să ia parte la febra care a cuprins formaţia. În scurt timp, un băiat urât intră gâfâind. Cară o bucată de metal, ăsta e stativul. Pedala scârţâie, poate se va ocupa cineva de ea după proba de sunet, dar nu, nu se va ocupa nimeni de ea. Alimentatorul efectului chitării solistului vocal s-a bulit, chiar acum. Alţi nervi, toată lumea trage de cablul alimentatorului, unii mai tare, alţii cu gingăşie, în fine, obiectul începe să funcţioneze. Se dă proba de sunet. Începe cu toba. „Tu aşa baţi la concert?”, întreabă sunetistul evident nemulţumit. „Da”, zice bateristul. „Atunci n-o să se audă, că eu nu pot să dau mai tare microfonul ăsta, bate şi tu ca lumea.” – „Dar aşa bat eu.” Sunetistul ridică din umeri, nu poţi să te pui cu bateriştii, sunt toţi la fel, învârte de nişte butoane, toba mare se aude în sfârşit. „Eu vreau să se audă vocea, asta e important”, zice solistul vocal, de parcă sunetistului nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că e important să se audă vocea. Basistul e nemulţumit în general, fără să poată spună de ce, iar chitaristul e mulţumit în general, dar nici el nu poate spune de ce. Într-un târziu, totul funcţionează, şi formaţia se aşează la o masă să bea o bere. De fapt, numai trei dintre ei, pentru că bateristul începe să vorbească la telefon, se îmbracă şi pleacă. Ceilalţi speră că se va întoarce la timp, sau măcar vreodată.

Află că există un protocol, adică că pot să bea gratis o vreme, dar tot nu se grăbesc cu berea. Încet-încet, locul se umple, mulţi necunoscuţi, puţini cunoscuţi, solistul vocal se tot uită spre uşă, doar-doar o apărea şi prietena lui. Din fericire, ea însă tocmai se spală pe cap („din fericire”, pentru că în curând solistul vocal o va suna, rugând-o disperat să-i aducă tenişii negri, că ăia gri pe care-i are în picioare sunt prea laţi şi nu poate apăsa cum trebuie pedala efectului de chitară). Iată, bateristul se întoarce, şi-a luat un croissant. Solistul vocal e nervos, are trac. Ceilalţi nu.

Ceasul continuă să arate o oră neverosimil de timpurie. Încă o bere? Încă. Şi apoi, brusc, mai sunt doar douăzeci de minute, a venit şi prietena cu tenişii, chitaristul se duce pe scenă să acordeze instrumentele, solistul vocal se duce să se pişe, când se întoarce, bateristul tocmai şi-a pus geaca, solistul îi explică că nu pleacă nicăieri, bateristul ridică din umeri şi îşi scoate geaca, basistul pare să cunoască pe toată lumea din încăpere, vine sunetistul şi zice „cinci minute”, solistul vocal îşi aminteşte că ar fi trebuit să bea ciocolată caldă, nu bere, că iar o să aibă gâtlejul uscat după prima jumătate, totuşi îşi mai ia o bere, toţi patru se ridică, privirile lor exprimă totodată hotărâre, sictir, frică, poftă şi imbecilitate, „hai”, zice solistul vocal, şi un observator oarecare nu ar şti să spună dacă seamănă mai curând cu nişte boi duşi la tăiat sau cu nişte pompieri pregătiţi să lupte cu un incendiu. Şi-şi, probabil.

Alex

If you can’t, then fuckin’ don’t!

11 Apr

Duminică pe la prânz, pe tărâmul Aeroport. Clasicele repetiții dinaintea concertului la care aveam să cântăm între Razna și The Amsterdams, și care urma să aibă loc pe la ora opt: Cristi chinuia niște tobe, Luca și Ștefan se băteau pe chitară, eu încercam să înțeleg cum funcționează un stativ de microfon. La momentul potrivit a avut loc și catastrofa, adică s-a rupt o coardă. Un la. “S-o schimbăm”, zice Luca. “Cu ce?”, zic. “Păi nu mai ai?” – “Nu mai am.”

Ne-am așezat la masă să ne gândim. Să meargă Ștefan acasă să aducă chitara de rezervă? Să meargă Cristi să fure chitara lui frate-său? Să… Gândurile ne-au fost întrerupte de un telefon: organizatoarea concertului (o fată de la Rockinside.ro). “E de rău”, ghicește Luca uitându-se pe ecranul telefonului. Răspunde. “Salut”, zice fata, “noi nu mai suntem responsabili pentru concertul ăsta, că așa-și-pe-dincolo. Deci nu se mai ține. Vă pup. Pa”.

Ne-am așezat din nou la masă să ne gândim. Fata sună iar: “E ok, se ține, va fi organizat de Clubul Țăranului. Vă pup. Pa”.

În fine, după câteva tratative și discuții, lucrurile s-au rezolvat, concertul a avut loc, a fost nu-știm-cum, pentru că noi eram pe scenă și nu în public, nouă ne-a plăcut, pentru că sonorizarea la MȚR e foarte bună. Mulțumirile noastre lui Adi, șeful de-acolo.

În fine, scopul postării ăsteia e să spunem lumii că mai bine să nu mănânce clătite cu Rockinside, că ăia nu se pricep la așa ceva, se pătează cu dulceață pe tricou, declară că au principii și pleacă.

În plus, azi Aeroport a împlinit un an. La mai mulți.

Alex

Epifanie

9 Apr

Iesind azi pe strada, am fost mai mult decat fericit sa aflu ca s-a bagat la vanzare noul album Holograf – “Fericirea incepe acasa”. Urmaream demult sa-l cumpar, asa ca am smuls o copie de sub mainile hraparete ale sutelor de fani.

Produs de label-ul Millenium Bank, “Fericirea incepe acasa” contine single-ul de mare succes “5,95%”, care a rulat asa cum stiti pe toate radiourile din tara in heavy rotation. Piesa suna bine, desi eu as mai fi lucrat un pic la chitari si parca nici compresia pe clape nu e ce trebuie. Dar, in fine, ce-i al lor, e-al lor, nimic de zis. Imi place mai ales pasajul in care Dan Bittman repeta obsesiv versul “Marja de la 5,95% peste Euribor/Robor – 3 luni!!! Asta e pentru mine momentul cel mai misto al piesei.

Dincolo de asta mai exista hit-urile “Comision de administrare 0%”, “Credit ipotecar” si “Viata ne inspira”, care inteleg ca este chiar sloganul celor de la Millenium Bank. Toate foarte misto, jos palaria.

Vi-l recomand si dumneavoastra, eu l-am cumparat de la supermarketul Nic din Piata Amzei. Va atasez front-cover-ul, care mie mi-a sarit in ochi chiar si dintre mormanele de telina si patrunjel in care fusese aruncat cu neglijenta.

Pentru rezultatul muncii lor, eu le acord 10 stele din 10.

Luca

Karlax si cu Giacometti

8 Apr

28 martie 2011, vreo 8 seara. Locatia: Amsterdam, tara cu lalele, diguitori si morarese. Proaspat coborat din avion sunt luat de mana de amicul meu Andrei si dus la Pakhuis de Zwijger, unul din centrele locale de inovatie in arta. Evenimentul este Musiclab #6, pe care de-abia astept sa-l vad pentru ca aud ca e locul unde diversi nebuni aduc instrumente inventate de ei.

Intr-adevar, spectacolul este uluitor. Primul vine Kasper van Hoek, un tip tanar care a nascocit ceva ce nu se poate defini. Sunt cumva niste placi de lemn cu diverse manipulatoare de sunet, antene, cabluri si fiare, la care el canta cu un arcus. Arata ca un instrument antic din secolul XXV. Altceva absolut tulburator facut de el, aici.

Dupa care vine pauza, iar eu ma conversez cu unul din raperii locali, un tip de vreo 45 de ani care a bagat in el probabil toata heroina din lume. Asa se explica, probabil, ca are 1.90 si vreo trei kile. Il intreb prin urmare cum e cu rapul prin Olanda, la care el nemultumit imi raspunde ca reducerile de fonduri in cultura sunt drastice. Dupa care continua, spunandu-mi ca Olanda e un cacat, pentru ca extrema dreapta vine ince-incet la putere si un nene gen Jirinovsky vrea sa extermine tot. Ii raspund ca ma doare-n cur si daca vrea sa asculte Aeroport.

Se reia evenimentul si implicit, manifestarea asteptata de mine. Pentru ca s-ar putea spune ca (si) de asta sunt aici.

Se prezinta, asadar, Remi Dury, un francez ca la vreo 50 de ani, cu cea mai fidela copie a ceea ce probabil ca a fost candva o privire napoleoniana. Mai lipseste sa-si tina mana in surtuc.

Indiferent de asta, insa, omul e o somitate a conservatorului din Paris, iar inventia pe care ne-o va arata e unul din cel mai tari instrumente create vreodata. Karlax, copilul lui, este un soi de teava cu sistem giroscopic si senzori de miscare, clape create pe sistemul fagotului, care preiau (wireless!!!) cam orice sunete din computer, inclusiv loop-uri  de tobe si sunete de synth, asta ca sa nu mai spun ca toata aceasta nebunie muzicala este in acelasi timp si un controller video.

Dar o prezentare mai spectaculoasa a lui Karlax aveti aici. Cuvintele sunt sarmane sa descrie scula lui Dury, mai ales cand o vezi in fata ochilor.

P.S. – Da, stiu, si mie mi-a placut. Singura problema e pretul: 4000 de euro. Dar la banii lu’ Gabriel Cotabita ce conteaza, nu?, doar muzica romaneasca are nevoie de combinatia asta de fortze.

P.S. 2 – In Amsterdam fiind, i-am contactat pe cei de la Sambata Sonora, in speranta ca acest Remi Dury s-ar dovedi o prezenta placuta si pentru iubitorii de muzica experimentala din Romania. N-am primit insa niciun raspuns, asa ca mai incerc o data prin intermediul acestui blog. HELLLOO-OOOO, SAMBATA SONORAAA??? NE AUDE CINEVA ACOLO?? HE-LOO-OOO!!

Nimic. Atunci:

P.S. 3 – Motivul pentru care Aeroport este cea mai buna trupa din Romania este faptul ca isi clateste sufletul si privirile cu niscai arta pe unde poate, dar si ca intelege de ce Giacometti este cel mai baban sculptor care a umblat vreodata pe suprafata pamantului. Pentru detalii privind acest subiect, insa, aveti mailul meu personal.

Luca

Un film românesc

7 Apr

Am vrut ieri să văd “Biutiful”, un film făcut de directorul Alejandro González Iñárritu al cărui “Babel” mi-a plăcut la vremea sa. După titlu ghiciți deja că nu am reușit să-l văd. În schimb, m-am trezit la o coadă formată doar din mine pentru a intra la filmul “Periferic”, realizat de Bogdan George Apetri, un regizor cu la fel de multe nume ca Iñárritu, dar despre care altceva nu știu.

Mai jos este un link cu trailer-ul filmului, dacă nu uit să-l pun. Trailer-ul conține mai multă muzică decât tot filmul în sine, în care am remarcat o singură piesa, iar aia pusă de două ori (“Cea mai frumoasă zi” a lui Alifantis).

În cinematograf erau vreo 6 persoane, din care 3 păreau să aibă peste 80 de ani. Poate e doar impresia mea, dar momentele de tensiune, dramă și sex au stârnit răsete mai mult sau mai puțin înăbușite  de la toți.

Majoritatea scenelor erau filmate cu o singură cameră imobilă, făcându-mă să cred că pe langă muzicieni, nu au avut bani nici de cameramani. În altă scenă se poate vedea clar cum tremură camera montată pe o mașină când frânează în spatele mașinii din imagine. De altfel, tremuratul camerelor, atunci când se chiar mișcau, era singurul lucru care mă ținea treaz (și compania, de fapt).

Desi “Periferic” pornește de la o idee interesantă (chit că îmi aducea aminte de “25th hour” a lui Spike Lee – un film chiar bun), fiecare replică, fiecare scenă era incredibil de plictisitoare. Înțeleg ideea de realism, dar mersul la cumpărături (mai are si soundtrack in magazine) este de regulă mult mai antrenant decât părea să fie fugitul din țară.

Sfârșitul filmului se dorește misterios. Îi lasă pe cei 6 oameni din sală să completeze singuri ce s-a ales de personaje (apropo de realism, câte Matilde cunoașteți?) sau măcar așa vrea. Dar chiar dacă mi-ar păsa de Matilda și copilul ei după cele 87 de minute, chiar dacă sfârșitul nu ar veni forțat – aveam impresia că după ce-au filmat prima jumătate a filmului și-au dat seama că nu au final și s-au oprit (poate vor un “Periferic 2 – Ilfov”) – finalul este parcă scos dintr-un eseu de clasa a opta: Matilda stă și se uită la mare sprijinită de o balustradă… se aud pescăruși.

Cu asta vă și las… ma duc să mă uit de pe balcon la o baltă… se aud ciori.

Ștefan

http://www.youtube.com/watch?v=sHV5lGaspho

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.