Un concert Aeroport

29 Apr

Un concert Aeroport. E zece dimineaţa şi solistul vocal se scoală lângă prietena lui care mormăie că să nu se mai zbată atât. Se ridică grijuliu, se strecoară afară din cameră şi îşi face un nes. Fuge însă repede înapoi, unde telefonul vibrează silenţios. Prietena menţionată mai înainte îi explică dintr-o privire că e un bou, el îşi cere mii de scuze, ia telefonul şi ţigările şi iese din nou. E prea târziu ca să răspundă, aşa că sună el (minute valoroase, n-are decât 75 naţionale). E chitaristul, care întreabă ceva despre repetiţii. La trei, zice solistul vocal. Se spală în grabă pe dinţi, face şi un duş, se rade, se întoarce tiptil în cameră şi ia laptopul să vadă câtă lume a dat attend pe Facebook. 65. Ştie din experienţă că 65 înseamnă de fapt între 12 şi 86. Dă refresh. Tot 65. Mai postează odată pe profilul formaţiei că e concert diseară, dă refresh, tot 65 (dintre ăştia, cinci sunt formaţia, adică cei patru membri şi contul Aeroport, iar alţi patru dau attend mereu şi nu vin niciodată).

Cumva, se face ora 12, se scoală şi prietena, îl îndeamnă să dea cu aspiratorul, să ia hainele de pe fotoliu, să şteargă praful, să mănânce, să cumpere pâine, să facă patul, să deschidă geamul, să îl închidă, să pornească caloriferul, să îl oprească, să spele vasele, să se uite la ceva pe youtube şi să îşi aleagă hainele pentru diseară, dar nu tricoul ăla albastru, nici ălalalt albastru, să-l ia pe ăla gri care e de fapt maro şi eventual alţi pantaloni, că ăştia nu sunt prea curaţi. Nu există pantaloni curaţi, prietena se lasă înduplecată că ăştia sunt ok, o privire la ceas, e trei fără zece şi chitaristul sună la uşă.

I se deschide, intră, e nedormit, însă ras. Solistul ar prefera să fie invers, dar fiecare cu ale lui, în fine. Se face trei, şi apare şi basistul. Pare răcit. Este? Nu. E totul ok? Da, da. A dormit bine? Da, a dormit minunat. E trei şi cinci, bateristul întârzie, ca de obicei. Un telefon, ăla răspunde, e pe drum, ajunge în cinci minute. „E şi zece”, urlă basistul. „Cinci minute”, repetă bateristul. Trec douăzeci, omul nu apare, un alt telefon, dar la celălalt capăt al firului nu răspunde nimeni. La trei jumate apare bateristul, salută cuminte şi spăşit, nimeni nu îl admonestează, la ce bun? Repetiţiile au loc în dormitorul solistului vocal, este adusă toba, chitările şi basul sunt băgate în mixer, microfonul la fel. Stativul de microfon continuă să cadă odată la opt minute, dar ce să-i faci, nu-s bani de altul. Se trece odată prin toate cântecele, la unele se revine, altele ies bine din prima. Altele nu ies bine deloc. Urmează să se întâmple ceva nasol, şi toţi aşteaptă tensionaţi să vadă ce şi cui. A, e bine, solistului vocal i s-a rupt o coardă: un la. Mai are un la, îl pune. Mai are şi alt la, în caz că la concert se întâmplă ceva neprevăzut? Nu mai are. Basistul are acasă, dar a uitat să aducă, iar chitaristul n-a mai adus chitara de rezervă.

Concertul va fi un dezastru, îşi spune solistul vocal, pesimist şi sumbru ca de obicei. Pe la şase, cei patru îşi iau instrumentele în spinare şi o iau înspre locul în care va avea loc concertul, ca să dea proba de sunet. Ajung, sunetistul n-a venit încă, sau a venit şi vorbeşte cu o fată, nu poţi să-l întrerupi. Dar uite, gata, a terminat. Începe să se agite, formaţia la fel, sunt trase cabluri, mutate obiecte inutile, aduse amplificatoarele, montată toba, apoi microfonanele de tobă, „Aţi adus stativ de fus-cinel?” – „N-am adus, am înţeles că ai…” – „N-am.”

Degringoladă, haos. De unde luăm stativ de fus-cinel? Se dau telefoane, se cheamă taxiuri, întreg oraşul pare să ia parte la febra care a cuprins formaţia. În scurt timp, un băiat urât intră gâfâind. Cară o bucată de metal, ăsta e stativul. Pedala scârţâie, poate se va ocupa cineva de ea după proba de sunet, dar nu, nu se va ocupa nimeni de ea. Alimentatorul efectului chitării solistului vocal s-a bulit, chiar acum. Alţi nervi, toată lumea trage de cablul alimentatorului, unii mai tare, alţii cu gingăşie, în fine, obiectul începe să funcţioneze. Se dă proba de sunet. Începe cu toba. „Tu aşa baţi la concert?”, întreabă sunetistul evident nemulţumit. „Da”, zice bateristul. „Atunci n-o să se audă, că eu nu pot să dau mai tare microfonul ăsta, bate şi tu ca lumea.” – „Dar aşa bat eu.” Sunetistul ridică din umeri, nu poţi să te pui cu bateriştii, sunt toţi la fel, învârte de nişte butoane, toba mare se aude în sfârşit. „Eu vreau să se audă vocea, asta e important”, zice solistul vocal, de parcă sunetistului nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că e important să se audă vocea. Basistul e nemulţumit în general, fără să poată spună de ce, iar chitaristul e mulţumit în general, dar nici el nu poate spune de ce. Într-un târziu, totul funcţionează, şi formaţia se aşează la o masă să bea o bere. De fapt, numai trei dintre ei, pentru că bateristul începe să vorbească la telefon, se îmbracă şi pleacă. Ceilalţi speră că se va întoarce la timp, sau măcar vreodată.

Află că există un protocol, adică că pot să bea gratis o vreme, dar tot nu se grăbesc cu berea. Încet-încet, locul se umple, mulţi necunoscuţi, puţini cunoscuţi, solistul vocal se tot uită spre uşă, doar-doar o apărea şi prietena lui. Din fericire, ea însă tocmai se spală pe cap („din fericire”, pentru că în curând solistul vocal o va suna, rugând-o disperat să-i aducă tenişii negri, că ăia gri pe care-i are în picioare sunt prea laţi şi nu poate apăsa cum trebuie pedala efectului de chitară). Iată, bateristul se întoarce, şi-a luat un croissant. Solistul vocal e nervos, are trac. Ceilalţi nu.

Ceasul continuă să arate o oră neverosimil de timpurie. Încă o bere? Încă. Şi apoi, brusc, mai sunt doar douăzeci de minute, a venit şi prietena cu tenişii, chitaristul se duce pe scenă să acordeze instrumentele, solistul vocal se duce să se pişe, când se întoarce, bateristul tocmai şi-a pus geaca, solistul îi explică că nu pleacă nicăieri, bateristul ridică din umeri şi îşi scoate geaca, basistul pare să cunoască pe toată lumea din încăpere, vine sunetistul şi zice „cinci minute”, solistul vocal îşi aminteşte că ar fi trebuit să bea ciocolată caldă, nu bere, că iar o să aibă gâtlejul uscat după prima jumătate, totuşi îşi mai ia o bere, toţi patru se ridică, privirile lor exprimă totodată hotărâre, sictir, frică, poftă şi imbecilitate, „hai”, zice solistul vocal, şi un observator oarecare nu ar şti să spună dacă seamănă mai curând cu nişte boi duşi la tăiat sau cu nişte pompieri pregătiţi să lupte cu un incendiu. Şi-şi, probabil.

Alex

2 Responses to “Un concert Aeroport”

  1. alyx cosma April 29, 2011 at 10:15 #

    si cum iese concertul?

  2. Dulce Deea April 30, 2011 at 15:31 #

    Cea mai tare cronică ever:)))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: