Era dimineata si abia terminasem de sarbatorit ziua Stefaniei. Sticlele de vin de la Dragonu inca zaceau rostogolite pe masa. Sa punem de-o cafea, am zis, si am trecut la treaba.
Curand mi-am dat seama insa ca ceva nu era in regula. Deloc. Cerul era maro, soarele batea ciudat, casa era un pic oblica. Si, pentru ca Semnele Timpului nu te inseala daca stii sa le citesti, am inteles imediat. Cum ar fi zis si Piticu gras…
Nibiru.
L-am chemat pe Alex in camera cealalta ca sa nu ne auda copiii. De, noi suntem mai mari.
Alex, e groasa, i-am zis. Odata la 47.000 de ani, nu stiu daca stii, e cate o zi ca asta, in care cerul e maro, soarele bate ciudat si casa e oblica. E nasol.
Nu cred, a zis el.
Dupa care a vazut ca perspectivele casei erau complet aiurea, cam ca la Murnau, in expresionismul german din cinema.
Bun, ai dreptate, ce e de facut?
Exista o singura solutie, i-am zis. E dura, e covarsitoare, e ce vrei tu.
Spune.
La Antena 2, uneori, exista o emisiune a Cosminei Pasarin. Ce se intampla acolo e atat de ciudat incat numai asa putem contracara actiunea lui Nibiru.
Hmm, esti sigur?
Cat de sigur poti fi cu evenimetele de genul asta. Dar nu putem sta degeaba.
Nici n-am stat. Am tras chilotii pe noi imediat, pe copii i-am pacalit ca mergem sa promovam imaginea trupei etc. Deh, Cristi si Stefan sunt mai mici, ei nu trebuie sa stie chiar totul. Ne-am pus pe drum.
__________________________________________________________________________________________________________________________________
Emisiunea Antenei 2 a lui Cosmina Pasarin era intr-un edificiu post-uman, neprielnic. Arata ca Zona fratilor Strugatki, dupa care s-a inspirat Tarkovski. Am strabatut tunele, ca in Ciresarii, am iesit prin usi, am venit, am vazut, am invins. La un moment dat ne-au bagat intr-o sala de asteptare unde era un televizor care anunta stiri dintr-o tara Romania. Era incredibil.
Pe langa noi umblau prezentatori, prezentatoare. Toti erau ireali, sclipeau ca in galaxia Alpha Pictoris, ca si cum ar fi fost poleiti cu antimaterie, si am stiut ca nu e de bine. Era semnul ca se apropia Nibiru, trebuia actionat la timp.
Dupa care langa noi s-a mai asezat o trupa. Ii chema Animal X si erau celebri. Cand eram mic mereu ascultam Animal X cu tata, pe closet, si ne placea. Le-am strans mainile unuia dintre ei, dar tot nu era de bine.
Ca un semn ca Nibiru era iminent, unul din ei s-a ridicat si-a zis:
Eu nu ma simt bine, trebuie sa plecam.
Si asta au si facut.
Drept care ne-au pus pe noi sa cantam doua piese, doar ca oamenii de la Antena 2 stapaneau o tehnica desavarsita, numita playback. Noi n-o stiam bine, ne-a fost teama, pentru ca nu e tocmai simpla.
Ne-au bagat in platou pe repezeala, cred ca nici nu stiau cine suntem si daca crapam acolo nu i-ar fi interesat. Ne-ar fi aruncat la gunoi si ar fi bagat alta trupa in loc.
Dar noi n-am crapat, am intrat in Marele Platou in lumina orbitoare “Un roman pe luna”, vorba lui Gabi Iencec si acolo ne-am dat seama ca acum e momentul.
Cei cativa aplaudaci aveau priviri rele, semn ca fusesera stapaniti de Nibiru. Alex si Cosmina vorbeau o limba ciudata, parca erau pinguni stricati, iar mie lui Stefan si lui Cristi ni se lipisera buzele, ca in Matrix.
Dupa care am inceput sa cantam in tehnica playbackului. Stiam deja ca la minutul 2:45 Nibiru urma sa intre printr-un portal energetic in sala, deci trebuia sa fim ceas.
Cu ultimele sclipiri de constiinta, ne-am facut semne din ochi, cum se poate vedea si in poza. Mana intepenita a lui Alex a prins un sol major. Cristi a maturat cinelul cu ochelarul stang. Stefan si cu mine ne-am prins de mana si simultan am apasat tasta patru a bassului lui.
Timpul a stat in loc.
2:45.
___________________________________________________________________________________________________________________________________
La intoarcerea acasa, ne-am felicitat cu totii, s-a deschis o bere sau doua. Scapasem planeta de un dezastru colosal. Nibiru plecase.
Stilul tau de karate e imbatabil, mi-a spus Stefan, desi nu folosisem nicio lovitura de picior.
Dupa care am tacut.
Realitatea ramane ca suntem o trupa care daca nu face ceva rapid, urmeaza sa dispara.
Aeroport. 
What the fuck have you been smokin` son? Ultima propozitie este perfect adevarata!
chiar, unde se duc trupele cand se duc?
Ah, dacă aţi fi întrebat pe tineri aţi fi aflat că în asemenea situaţii există o vrajă pentru îndreptat pereţii, Soarele şi în general Universul. E drept că nu v-ar fi plăcut, deoarece conţinea picioare de rădaşcă măcinate, ceva salivă de liliac şi presupunea nişte sacrificii umane, deci aţi fi plecat la drum ignorând vraja. Dar măcar tinerii v-ar fi împărtăşit nişte cuvinte utile din ceva ce la rândul lor ascultau pe closet cu taţii lor (deh, poate mai mult cu capul pe closet şi braţele în jurul vasului iar taţii la sute de km distanţă). Se cheamă “hoping for the best but expecting the worst”.
A propos, vând picioare de rădaşcă. Anyone?
@ Andrei – cand eram mic am cazut in caldarea cu potiune magica in care a cazut si Obelix. Nu se vede? 🙂
Luca, Lucaaaaaaa! Un scenariu perfect. Terifiant. Bubuitor. Stilul tău de karate o fi imbatabil, dar cel literar e şi mai şi mai şi mai şi:)))) Am zis.
:)v-am vazut din fotoliul de acasa, v-am aplaudat pentru playback-ul impecabil.am zambit , n-ati vazut?
Când mai cântaţi? Şi unde, hulubaşilor?:))